Pătura cu care te-am acoperit în timp ce mă acopereai cu tine stă aruncată pe canapeaua pe care nimeni nu știe că ne-am iubit cu gândul să ne iubim pe toate canapelele care ne vor ieși vreodată în drum.
Cănile de ceai așteaptă tăcute să termin de mâncat prăjiturile pe care le-ai adus și din care tu n-ai mâncat decât două îmbucături, la insistențele mele.
Mă ustură gâtul de la atâta zahăr și pe dinafară sunt sărată ca marea, sărată și udă și mută. Îmi mor cuvintele în gât, mor și cad ca niște frunze uscate, dezintegrându-se atunci când se ating de vreun organ intern.
O cană are urmele tale și-n dreptul ei câteva firmituri de prăjitură așezate cuminți pe șervețelul încă umed păstrează fragmente din adn-ul tău.
Mă ridic mestecând ultima bucată de prăjitură și merg la baie. Îmi dau jos ciorapii și chiloții și mă așez pe toaletă, pe colacul de care nu demult s-au lipit coapsele tale. Și tac în continuare, mângâindu-mi sânii prin rochia albastră, plină de puf de la bluza ta roz.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu